Thursday, October 22, 2009

Gainesville church hears speech on Catholics in China







A full house at Gainesville's Holy Trinity Catholic Church heard Theresa Marie Moreau, former Los Angeles Times reporter, present "The Persecution of the Church in China and Father Aedan McGrath."

Father McGrath was a Columban priest who was imprisoned and tortured in China for about three years. By collect-ing and editing scraps of information, Moreau pieced together McGrath's life in "Perseverance through Faith: A Priest's Prison Story."

In an interview, Moreau said that since the 1920s, China has persecuted, tortured and killed Catholics. She called it an "amazing history" no one knows because of "the indescribable fear" the Chinese have of Communists.

"One doesn't have to go back to the ancient days of Rome to read about where an untold number of Catholics have suffered persecution, torture and death," she said.

Today, Moreau said, in China's underground church, there are still priests who have been tortured or killed, and many who have just disappeared.

"We cannot even imagine what it is like to live in these conditions," said Moreau.

The event at Holy Trinity was the first time Moreau had presented on the memoirs. She was invited to do so by Father Peffley, a priest at Holy Trinity since 2001.

Peffley knew McGrath personally. As a child, he met McGrath though the Legion of Mary, a Catholic service organization the McGraths belonged to. When McGrath returned from China, he would speak at Peffley's college where the talks were recorded. Peffley held on to those recordings and passed them on to Moreau for her research.

"He was very saintly, very holy, a short energetic Irishman, full of life and vigor even at the age of 95," Peffley said of McGrath. "He was a wonderful priest, had a great sense of humor … very much fun-loving."

Peffley said he would not be surprised if McGrath was considered for sainthood in the Catholic Church.

Laraine Bennett, coordinator for the Guest Speaker Committee at Holy Trinity, said, "Many people were very surprised to hear about how terribly the people suffered under Mao."

Peffley said ultimately he wants people to know what brothers and sisters have suffered for their faith in Christ.

"We take our faith for granted," he said, "and when we hear something like this, it's edifying."





Tuesday, October 13, 2009

Seminarista, 29 años en prisión


El padre Matthew Koo con amigos
de la comunidad china de San José, California



Por Theresa Marie Moreau





“¡Chu lai! ¡Chu lai!”
Guang-Zhong Gu despertó en horas de la madrugada, bañado en sudor, en el cálido Septiembre de Shanghai.
“¡Salga afuera!”, “¡Salga afuera!”, le gritaban unas voces desconocidas, mientras lo encandilaba la luz de una linterna. Se escuchó el sonido seco del cargador de una ametralladora, y el estruendo de puñetazos golpeando las puertas a lo largo del pasillo del Seminario de Xujiahui, en el que normalmente sólo se oyen las largas sotanas barrer suavemente el piso. Gu, seminarista de tercer año de veintitrés años de edad, saltó de la cama. Vestido con pantalones cortos y camisa, metió rápidamente sus pies en un par de zapatos; no tuvo tiempo para ponerse medias. Salió por la puerta tambaleando y sin mirar atrás. Nunca más volvería a ver su cuarto.


“¿Mi crimen? Haberme unido a la Legión de María”
“¡Siéntense! ¡Miren hacia abajo! ¡No levanten la cabeza!”, gritó un oficial del distrito policial de Xujiahui. Haciendo señas con las manos, reunieron a más de 150 seminaristas y media docena de sacerdotes jesuitas, sus profesores. Y aunque habían estado durmiendo hasta hacía unos momentos, todos estaban completamente despiertos cuando se les mandó sentarse.
Eran las primeras horas de la madrugada del 8 de Septiembre de 1955, día tristemente recordado en China, en el que los comunistas arrestaron a cientos de niños y niñas, hombres y mujeres, laicos y clérigos. Todos ellos fueron arrestados por “criminales”; es decir, por ser católicos romanos. Los oficiales sacaron afuera a Gu, bajo arresto y esposado, y lo hicieron subir a empujones a un camión utilizado normalmente para cargar carbón. Se puso en cuclillas, y como todavía estaba oscuro, no pudo ver nada a su alrededor. Aunque había otros seminaristas a su lado, no pudo reconocerlos. El camión se puso en movimiento bruscamente, y Gu y los demás tambalearon. Sólo el sonido del motor y el crujir de las ruedas sobre el ripio llenaban los oídos de Gu. Nadie hablaba. El viaje duró diez minutos. El camión llevó a Gu a su nuevo destino: la comisaría de Xujiahui. Por seis meses, Gu esperó sentado en su celda. No hubo corte, ni juez, ni proceso. Sólo hubo espera. ¿Su crimen?
Hoy, a los 72 años de edad, Gu (apellido que cambió por Koo al llegar a Estados Unidos), sentado en su oficina en la rectoría de la parroquia San León Magno en San José, California, mirando hacia adelante, levanta su dedo índice y señala a un criminal imaginario frente a él. Su voz toma un tono de autoridad. Golpea el aire con el dedo al enumerar los cargos en su contra, como si estuviera denuevo en prisión.
“¡El primer cargo es: Guang-Zhong Gu nunca se reconoció contrarrevolucionario!”
“¡El segundo es: Guang-Zhong Gu se unió a una organización contrarrevolucionaria, la Legión de María, y se resistió a renunciar a ella!”
“¡El tercero es: Guang-Zhong Gu nunca reconoció al obispo Kung como contrarrevolucionario!”
“¡Finalmente, Guang-Zhong Gu nunca reconoció a la Legión de María como una organización contrarrevolucionaria!”
“Mis cuatro crímenes”, dice Gu, sonriendo y haciendo un gesto de “no puede ser” con la cabeza. “¿Mi verdadero crimen? Haberme unido a la Legión de María”.
"Jamás voy a apostatar"
La formación de grupos de la Legión de María en China comenzó en 1948 con el padre W. Aedan McGrath, misionero irlandés de la Sociedad de San Columbano asignado a una capilla en Shangai, quien estableció esta organización católica en varias ciudades chinas. Meses después, al terminar los tres años de la guerra civil china que siguió a la Segunda Guerra Mundial, los comunistas derrocaron al gobierno y tomaron el país.
Estudiante de secundaria en 1951 en el Colegio San Francisco Javier (fundado por los hermanos Maristas y renombrado por su alto nivel en la enseñanza del inglés), Gu, proveniente de una familia por cuatro generaciones católica y bautizado con el nombre de Matthew, se unió con gusto a la Legión de María al ser invitado por un compañero del colegio. El padre de Gu, próspero hombre de negocios con su propia compañía textil en el sur de Shanghai, advirtió a su hijo que no se envolviera demasiado en la iglesia católica.
“A los comunistas no les gusta el catolicismo”, le dijo. Intolerantes hacia opiniones disidentes, el comunismo (único partido con poder político) jamás aceptaría el poder del Vaticano bajo cualquier forma en China. El comunismo prohíbe en China la ordenación de sacerdotes y la consagración de obispos.
Apenas se unió a la Legión de María, Gu sintió la presión de los comunistas sobre él y los demás miembros. La mayoría de los jóvenes permanecieron fieles; la descarada ostentación de poder de parte de los comunistas no los intimidó. Los legionarios no claudicaron ni con el arresto de McGrath, el 7 de Septiembre de 1951; ni siquiera cuando, un mes después, la Legión de María fue declarada organización contrarrevolucionaria y subversiva, cuyos miembros eran acusados de servir de espías para los Estados Unidos bajo el disfraz de la religión.
Monseñor Pin-Mei “Ignacio” Kung, quien había alentado a McGrath a fundar grupos de la Legión de María en Shanghai, exhortó a los jóvenes legionarios a permanecer fieles a la fe. Los comunistas interpretaron que Kung era el “cerebro” de la banda contrarrevolucionaria.
“Sean fuertes”, rogó Kung a los legionarios. “No hagan caso a los comunistas”.
“Nunca vamos a apostatar”, aseguró la mayoría. “Jamás voy a apostatar”, prometió Gu.
Oficiales comunistas del Departamento de Asuntos Religiosos constantemente vigilaban las actividades de culto y seleccionaban a quienes habían de ser arrestados. Los nombres eran remitidos a las comisarías de la zona, y los policías citaban a los desafortunados a presentarse.
Gu fue uno de los desafortunados. Ya en la comisaría, fue rodeado por investigadores, quienes le ordenaron renunciar a la Legión. Gu simplemente mantenía fija la mirada. En respuesta, la policía puso al adolescente bajo custodia por toda la noche. A la mañana siguiente, mientras él permanecía inmóvil, un oficial le tomó uno de los pulgares, lo mojó en tinta e imprimió sus huellas digitales en una hoja de papel; luego lo dejaron libre.
Los comunistas dejaron a Gu en paz… por el momento.
Por algunos años, Gu se olvidó de sus amenazas y volvió a su ritmo de vida normal. A los 21 años recibió el llamado de Dios y entró en el Seminario de Xujiahui en 1953, el mismo año en que fueron expulsados de China todos los misioneros extranjeros. En los años subsiguientes, los comunistas, que habían catalogado a la religión como algo inútil y peligroso, arrestaron a muchos sacerdotes católicos.
"Me tiraban comida en el piso, y tenía que comer como un perro”
Luego llegó la mañana del 8 de septiembre de 1955 (irónicamente, fiesta de la Natividad de la Virgen María), en que Gu fue llevado a la comisaría de Xujiahui, para ser después transferido a distintos centros de detención, uno tras otro. Una tarde, estando sentado en el piso con las piernas cruzadas, la espalda reclinada contra la pared y los ojos cerrados, Gu escuchó que un guardia llamaba a alguien por su número. Gu no respondió, y el guardia gritó: “¡De ahora en más ya no tienes nombre!” El guardia lo hizo levantarse sujetándole los brazos detrás de la espalda, y lo llevó a un cuarto oscuro. “¿Vas a volver a rezar?” vociferó el guardia, mientras le retorcía los brazos y le ataba las muñecas con alambre de acero. “¡No, no!”, respondió Gu, adolorido. Cuando lo regresaron a su celda, le dejaron las manos atadas detrás de la espalda por una semana.
“Comía como un perro. Me tiraban comida en el piso, y tenía que comer como un perro”, explica Gu, arrodillándose sobre el piso de cerámica de su oficina con las manos detrás de la espalda, para mostrar cómo hacía.
Tras un par de meses, los oficiales transfirieron a Gu a la prisión de Shanghai en el distrito de Tilanqiao, donde cada una de las pequeñas celdas estaba repleta de presos. Cuando un preso se movía a la izquierda, el resto necesariamente se movía con él.
Tilanqiao. Sólo los peores criminales eran encerrados en Tilanqiao: violadores, asesinos, ladrones… y cristianos. Un día, Gu oyó a un guardia llamar su número. “¡Sí!”, contestó él, mientras se paraba y extendía sus manos por entre las barras. El guardia sacudió una hoja de papel delante suyo. “Ésta es tu sentencia”, dijo.
No hubo corte, ni juicio, ni juez. Cinco años de prisión.
En cuestión de días, Gu, junto con docenas de otros presos, fue despertado a las tres de la madrugada con el sonido de un silbato. Fueron arreados hacia varios autobuses que los llevaron a la estación de tren de Za Bei, la antigua estación de Shanghai. Una vez allí, Gu y los demás se treparon a los vagones del tren, que servía para transportar ganado. Estando en total oscuridad, Gu no pudo saber cuántos presos había en su vagón. Tampoco supo cuántos días duró el viaje; cuatro, quizás cinco. Sólo les dieron pan y agua. Los vagones no tenían ventanas ni luz; sólo unos pocos ventiletes.
Pero sobre todo, Gu recuerda el frío, y una especie de palanganas de madera, bastante altas, que tenían que compartir para hacer sus necesidades. “Parecían barriles de cerveza”, dice, riéndose.
Con tantos presos, la suciedad pronto rebalsó los “barriles” e inundó el piso, por lo que decidieron orinar a través de los agujeros que encontraban en las tablas del vagón. Cuando por fin las ruedas del tren detuvieron su constante rodar, Gu oyó voces y golpes del lado de afuera: eran los guardias, que tuvieron que usar una maza para romper la orina congelada que había sellado la enorme puerta corrediza.
Gu fue puesto a hacer ladrillos por seis meses, custodiado por miembros del Ejército de Liberación Popular. Pero el 15 de agosto de 1956, fiesta de la Asunción de María, se le ordenó a Gu que tomara en tren de regreso a Shanghai. Oficiales vestidos elegantemente llegaron a Heilongjiang para recoger a los católicos y llevarlos de regreso a la ciudad para comparecer ante el juez. La sentencia de cinco años dada a Gu fue cancelada y sus cargos suspendidos. Gu tendría su juicio, para el cual tuvo que esperar, otra vez, en Tilanqiao.
“Volveré a verte”, le dijo a su madre. “Un día volveré a casa”
Un día vino un hombre a verlo a Gu. “Soy tu abogado”, le dijo. “Tu familia me pagó ocho dólares para ayudarte a salir de la prisión”. “Yo no pedí un abogado”, le contestó Gu. “Yo no quiero un abogado”.
-“¿Estás seguro?”
-“Sí, estoy seguro. No quiero un abogado”, le dijo Gu, pensando: Lo único que tengo que hacer para salir de la prisión es apostatar, y yo jamás voy a apostatar.
El día de su juicio, Gu fue llevado a la Segunda Corte Popular Intermedia, en el distrito de Xujiahui, en Shanghai. “Entré a la corte esposado. Cuando me sacaron las esposas, como no me permitían hablar, me hice la señal de la cruz. Quise así mostrarles a los 300 católicos presentes y a mi familia que todavía era fiel a mi Iglesia, que no había apostatado”.
El juez hizo le hizo algunas preguntas mientras revolvía papeles sobre su escritorio. Pasados unos veinte minutos, declaró cerrado el caso, se puso de pie y se retiró de la sala. Al regresar de la corte al camión, Gu pasó delante de su madre. “Volveré a verte”, le dijo. “Un día volveré a casa”.
Gu fue enviado a un campo de concentración urbano en Shanghai, donde por un año (de 1956 a 1957) trabajó en una fábrica de medias. Estando allí se enteró de que había sido sentenciado a tres años en prisión. En la prisión, la comunicación entre los católicos no era fácil. Un día, después del almuerzo, Gu y un compañero de seminario salieron a rezar el rosario caminando. Los presos católicos, con la oración prohibida y los rosarios confiscados apenas descubiertos, aprendieron a improvisar. Descosían un poco sus medias, y al hilo que sacaban le ataban varios nudos hasta formar un rosario. El seminarista le pasó a Gu una carta en la que le decía: “Tenemos que ser fieles al Papa. Tenemos que ser fieles a Dios”. Gu, quien todavía soñaba con llegar a ser sacerdote, escondió la carta entre los pliegues de una manta que usaba de almohada y se olvidó del asunto, hasta que un día oyó un guardia llamar su número. “¿Quién escribió esta carta?”, le preguntó, sosteniendo el papel delante de Gu.
“Nunca les dije quién fue”, comenta Gu recordando ese momento. “Jamás traicionaría a un amigo”.
Seis meses después, los guardias lo interrogaron nuevamente. “Sabemos que fue Paul”, le dijeron. Él respondió: “Si lo saben, ¿para qué me preguntan?” A consecuencia de la carta, Gu fue acusado de intentar formar una banda antirrevolucionaria en la cárcel.
"Llegué a pesar treinta y seis kilos. No podía levantar las piernas"
En el invierno de 1957 se enteró de que se le había dado una sentencia adicional de siete años, además de los tres años de la sentencia anterior. Gu no recuerda si hubo juicio o no, pero sí recuerda que lo transladaron a Xining, capital de la provincia de Qinghai, para trabajar en una fábrica de herramientas. A los cuatro días de haber llegado, alguien lo acusó falsamente de intentar escaparse. Como castigo lo encerraron por nueve días en una caja, algo así como una casucha para perros. La caja era tan angosta que sólo podía estirar un brazo a la vez. Tampoco podía pararse, sólo gatear. No tenía ventanas; sólo una pequeña puerta corrediza por la que le tiraban la comida. El piso estaba cubierto de paja. Por nueve días tuvo que comer y dormir sobre su propio excremento. “Parecía un cerdo”, dice.
Después de que lo sacaron de su encierro, tuvo que trabajar 16 horas por día picando piedras. En la misma prisión, picando piedras en otro sector, estaba el Padre Zhong-Liang “Joseph” Fan, quien fuera rector del seminario en el que arrestaron a Gu en 1955. Aún estando en la misma prisión, nunca llegaron a verse.
Gu fue enviado a otras tres prisiones: Wongshike, Xing Zhe, y Wayuxiangka, conocidas como “laogais de reforma a través del trabajo”. Allí tuvo que arar de la mañana a la noche en los vastos campos de la provincia de Qinghai, a más de 3.000 metros de altura.
La comida era pésima. Gu estuvo en Qinghai durante la época conocida como “los tres años de desastres naturales” (1960-1962), en los que se calcula que unos 20 millones de chinos murieron de hambre. El gobierno comunista había lanzado su primer plan quinquenal, cuyo objetivo era la producción masiva de hierro. Para llevarlo a cabo, miles de campesinos fueron transladados de los campos a las fábricas de hierro. Los campos quedaron sin labrar, lo que trajo como consecuencia una hambruna generalizada.
Gu estaba escuálido. Con una estatura de un metro setenta, su peso normal sería de unos setenta kilos. “En esa época llegué a pesar treinta y seis kilos. Estando tan débil, no podía levantar las piernas. Un médico intentó ponerme una inyección, pero estando yo hecho un puro esqueleto, no pudo inyectarme”.
Pasados los primeros cinco años de su encierro, en 1960 fue transladado a la prisión de Wayuxiangka, dentro de la misma provincia de Qinghai. Allí continuó trabajando la tierra, usualmente por períodos de trece horas ininterrumpidas.
"La prisión terminó, pero hay que seguir obedeciendo"
Finalmente, en 1965 terminó su condena de diez años, y pasó a ser un ex-convicto. “El gobierno le comunica a uno que su sentencia ha terminado. Uno ya no es un convicto, pero pasa a ser un empleado del gobierno. El lugar y el trabajo son los mismos, sólo que no hay guardias. Mientras uno es prisionero, tiene una sentencia determinada, pero al pasar a ser ex-prisionero, la sentencia es indeterminada. La prisión terminó, pero hay que seguir obedeciendo. Esa es la norma. Es absurdo”, comenta Gu.
Uno de los “beneficios” de ser un ex-prisionero consistía en poder visitar a la familia cada cuatro años. En una de sus visitas, Gu supo de la existencia de la iglesia patriótica. Al hacérsele imposible destruir a la Iglesia Católica desde dentro, el comunismo trató de destruirla desde afuera, estableciendo una iglesia controlada por el gobierno e independiente de la Santa Sede. En 1949 la República Popular China había establecido el Movimiento de la Triple Autorreforma, llamado así por su propósito de ser autogobernado, autoabastecido y autopropagado.
Este movimiento fue reemplazado por la Asociación Católica Patriótica China, fundada oficialmente el 15 de julio de 1957. Ser patriótico en China significaba ser revolucionario, y por lo tanto, significaba ser antiimperialista y estar en contra del Papa. Como consecuencia, los católicos fieles a Roma fueron acusados de antipatrióticos y contrarrevolucionarios.
La mayoría de los templos católicos de la República Popular China fueron destruídos durante la Revolución Cultural de 1966. El gobierno ordenó “limpiar” el país de intelectuales y de aquellos considerados imperialistas. Esto implicó inspecciones, redadas nocturnas y la ejecución pública de quienes eran acusados de contrarrevolucionarios, bajo la orden del presidente del partido comunista, Zedong Mao.
Por diez años, hasta la muerte de Mao en 1976, la persecución continuó. Durante este Reinado del Terror abundó la quema de iglesias y de obras de arte y de literatura de la antigüedad. Tras la muerte de Mao, el nuevo líder comunista Xiaoping Deng abrió las puertas de China al mundo. “Por dinero, sobre todo dinero norteamericano”, comenta Gu.
Los oficiales de los campos de concentración instituyeron entonces clases de inglés para los guardias y sus familias, y para familiares de ex-prisioneros. Sólo había un problema: nadie sabía inglés, salvo Gu. Así fue que, estando aún detenido en la provincia de Qinghai, Gu comenzó su labor de profesor de inglés, ganando 90 dólares por mes.
"Regresé de mi ordenación sacerdotal a mi casa en bicicleta, pensando, ‘ya no pertenezco a este mundo’"
En una de sus salidas a casa, Gu pudo visitar al padre Hong-Sheng “Vicente” Chu. Estando en casa del padre Chu, de pronto sonó el timbre.
-“¿Te vio alguien?”, preguntó Chu al visitante, el padre Sergio Ticozzi, del Pontificio Instituto para las Misiones. Chu temía que lo estuvieran vigilando. “No me vio nadie”, respondió Ticozzi.
-“Éste es mi alumno”, le dijo Chu presentándole a Gu. “Aún persevera en su vocación”. -“Ven a Hong Kong”, le dijo Ticozzi a Gu. “Allí tenemos un seminario”.
-“Todavía estoy en el campo de concentración. No puedo ir a Hong Kong”, respondió Gu. Ticozzi entonces escribió su dirección en Hong Kong en un papelito y se lo dio a Gu. Más tarde, ya de regreso en el campo de concentración, Gu se sacó el abrigo, dio vuelta una de las mangas, descosió una parte de la costura, y luego de esconder allí el papelito, volvió a coser la abertura. No podía arriesgarse a que los guardias lo descubrieran, como ya antes le había ocurrido con la nota de su amigo seminarista. Ésta era una dirección que iba a necesitar.
En el verano de 1984, regresando del distrito comercial del campo de concentración, Gu vio un camión estacionado junto al portón de entrada. El camión no pertenecía al campo de concentración; por lo tanto, podía estar seguro de que el conductor no lo conocía.
Gu se acercó al camión decididamente. Llevaba puesto su traje de profesor, y se aseguró de que su paquete de “Dai Qian Men”, los mejores cigarrillos chinos (irónicamente, “Puerta Frontal”), se asomara de su bolsillo, bien visible para el conductor.
-“¿Me llevaría hasta la estación terminal de autobuses?”, le preguntó Gu.
-“Está bien”, respondió el conductor, sin sospechar nada.
Gu entonces fue corriendo a su cuarto a buscar su equipaje: un maletín destartalado y una colcha. “Esto es lo que gané por 19 años de trabajo. El maletín y la colcha eran todas mis posesiones”, dice.
Después de haber estado un total de 24 años detenido en Wayuxiangka, Gu finalmete escapó en el camión. Primeramente se dirigió al colegio secundario de Gung He, en la provincia de Qinghai, donde tiempo atrás había conocido al director.
Durante los cuatro años siguientes, Gu enseñó Inglés en el colegio de Gung He. Daba clases durante el día, y, todavía fiel a su vocación, estudiaba Teología por su cuenta durante la noche. Su material de estudio consistía en dos libros que Mons. Fan le había dado hacía un tiempo.
En Febrero de 1988, Gu visitó a Mons. Fan, quien vivía en un pequeño cuarto de la casa de su sobrina, en los suburbios de Shanghai.
-“Quiero ser ordenado sacerdote”, le dijo Gu.
-“Si es la voluntad de Dios, tus deseos se cumplirán”, le aseguró Fan.
Días después, el 22 de Febrero de 1988, Monseñor Fan ordenó de sacerdote a Guang-Zhong Gu.
“¡Estaba tan contento…!”, recuerda Gu. “Ese día regresé de mi ordenación sacerdotal a mi casa en bicicleta, pensando, ‘ya no pertenezco a este mundo’. Siempre confié que llegaría este día”.
Tres años atrás, su hermano Le-Tian “José” Gu había inmigrado a los Estados Unidos, invitando a su hermano a seguirlo. Gu buscó su viejo abrigo, dio vuelta la manga y abrió la costura. La dirección del padre Ticozzi todavía estaba allí. Gu se la envió a su hermano, y pocos meses después fue al consulado norteamericano en Shanghai. Sabía que era su única oportunidad de irse de China.
“Por favor”, rogó al encargado de inmigración. “Yo era seminarista, y fui arrestado en 1955 junto con Mons. Kung. Estuve diez años en prisión y diecinueve en campos de concentración”. El encargado se retiró por un momento, para regresar luego y comunicarle su decisión a Gu: Podía irse de China sin ningún impedimento.
Gu lloró, desbordante de alegría.
* * * * * *
Al acercarse la hora de mi vuelo de regreso a Los Ángeles, le pregunto al padre Gu si podría celebrar la Misa antes de irme. El padre entonces me lleva a una capilla dedicada a la Virgen, junto a la iglesia principal. Me arrodillo en la primera fila, mientras él se dirige a la sacristía para revestirse. Momentos después, revestido de ornamentos verdes, se dirige al altar.
Luego anuncia: “Ofrezco esta Misa por las intenciones de la Iglesia perseguida en China”.
Oremos. Señor, que en tu providencia misteriosa asocias a la Iglesia a los dolores de tu Hijo, concede a los fieles perseguidos por su fe en tu Nombre, espíritu de paciencia y caridad, para que se manifiesten siempre como testigos verdaderos y fieles de tu promesa de vida eterna. Por Cristo, Nuestro Señor”.
Por esta intención, el padre Guang-Zhong Gu entregó 29 años de su vida.





Mărturie de credinţă în China comunistă

Mărturie de credinţă în China comunistă

Autor: Theresa Marie Moreau
Traducător: Radu Capan
Sursa: Crisis Magazine, decembrie 2005

O dimineaţă de septembrie a fost începutul
unui calvar de 29 de ani.
“Chu lai! Chu lai!” Guang-Zhong Gu s-a trezit în primele ore ale unei înviorătoare zile de septembrie în Shanghai. O voce necunoscută striga: “Afară! Afară!” Au auzit în spatele uşii cum se încărcau armele. Zgomotul pumnilor daţi în uşile seminarului din Xujiahui contrastau cu liniştea tradiţională, în care singurele sunete erau ale reverendelor alunecând pe coridoare.
Gu, un seminarist din anul III de studiu, în vârstă de 23 de ani, a sărit din pat. Îmbrăcat fiind în pantaloni scurţi şi un tricou, şi-a tras în picioare o pereche de pantofi: nu era timp de şosete. Ieşind din cameră s-a mai uitat o dată lung la ea: nu avea să o mai revadă. “Staţi jos! Capetele în jos! Nu priviţi în sus!” striga un ofiţer îmbrăcat în haine civile, aparţinând de miliţia din Xujiahui. Fluturând din mâini şi indicând cu degetul câte un seminarist, miliţia a strâns peste 150 de seminarişti şi vreo şase preoţi iezuiţi, profesori la seminar. Deşi cu toţii dormeau cu câteva minute înainte, acum erau perfect treji, stând pe scaunele din sala de convocare.
Era 8 septembrie 1955. Comuniştii aşteptaseră orele întunericului pentru a aresta sute de tineri, laici şi clerici. Pentru ei erau infractori. Pentru că erau romano-catolici. Ofiţerii l-au condus afară pe Gu, cu cătuşe la mâini, şi l-au urcat într-un camion folosit de obicei pentru transportul cărbunelui. Era încă întuneric şi de aceea nu îşi putea da seama cine erau ceilalţi seminarişti de lângă el. Camionul a pornit, iar Gu şi ceilalţi se legănau în picioare după cum lua curbe maşina. Doar răgetul motorului maşinii şi scârţâitul pneurilor se auzea: nimeni nu vorbea în camion. Drumul a durat zece minute. Un picior a apăsat pedala de frână. Capătul de linie era secţia de miliţie din Xujiahui. Timp de şase luni, Gu a stat şi a aşteptat în celulă. Nici tribunal, nici judecată. Doar aşteptare. Crima sa?
Astăzi Gu are 72 de ani, locuieşte în America, unde şi-a schimbat numele în Koo. Stă în biroul său din parohia Sf. Leon cel Mare din San Jose, California. Ochii lui privesc înainte, ridică degetul arătător şi indică spre un infractor imaginar aflat în faţa sa. Vocea ia tonul autoritar. Şi rosteşte acuzaţiile de care se făcuse vinovat acum mai bine de 50 de ani. “Prima acuzaţie: Guang-Zhong Gu nu s-a recunoscut niciodată pe sine ca fiind contra-revoluţionar! A doua este: Guang-Zhong Gu s-a alăturat organizaţiei contra-revoluţionare Legiunea Mariei şi a refuzat să părăsească organizaţia! A treia este: Guang-Zhong Gu nu a recunoscut niciodată că Episcopul Kung este contra-revoluţionar! În plus Guang-Zhong Gu nu a recunoscut niciodată Legiunea Mariei ca fiind organizaţie contra-revoluţionară!”
“Acestea au fost cele patru acuzaţii”, spune Gu, zâmbind şi scuturând din cap. “Adevărata infracţiune a fost că m-am alăturat Legiunii Mariei.” Înfiinţarea Legiunii Mariei a avut loc în 1948, când pr. W. Aedan McGrath, un misionar irlandez al Societăţii Sf. Columban, păstor la o capelă din Shanghai, a pus bazele organizaţiei catolice de tineret în mai multe oraşe ale Chinei. Câteva luni mai târziu, odată cu încheierea războiului civil chinez de trei ani, care a urmat celui de-al doilea război mondial, comuniştii au învins guvernul de atunci şi au preluat conducerea ţării. Student la Colegiul Sf. Francisc Xavier – fondat de fraţii marianişti şi recunoscut pentru standardele sale ridicate – Gu, dintr-o familie de patru generaţii catolică, purtând numele de botez Matei, s-a alăturat imediat Legiunii Mariei atunci când a fost invitat de un coleg.
Tatăl lui Gu, un prosper om de afaceri, preşedintele companiei Zhong Xing, de dantelărie, şi-a avertizat fiul să nu se implice prea mult în Biserica Catolică. “Comuniştii nu prea au la inimă catolicismul”, i-a spus el. Partidul comunist încuraja ateismul între membrii săi şi nu a acceptat niciodată Biserica Catolică. Intoleranţi cu opiniile dizidente, comuniştii nu acceptat imixtiunea sub nici o formă a Vaticanului în China. Se urmărea suspendarea practicării catolicismului în China, şi a hirotonirii de preoţi şi a consacrării de Episcopi.
La scurt timp după ce Gu s-a alăturat Legiunii, a început să simtă presiunea comunistă asupra sa şi a celorlalţi membri. Majoritatea tinerilor au rămas fideli Legiunii, iar etalarea de forţă a comuniştilor nu a reuşit să îi descurajeze pe tinerii din Shanghai. Nici când comuniştii l-au arestat pe pr. McGrath, la 7 septembrie 1951. Nici chiar când, o lună mai târziu, Legiunea Mariei a fost declarată ca mişcare contra-revoluţionară, subversivă – o societate ilegală sub masca religiei, ai cărei membri erau etichetaţi drept spioni pentru America. Episcopul Pin-Mei Ignaţiu Kung, care l-a încurajat pe pr. McGrath să înfiinţeze Legiunea Mariei în Shanghai, i-a îndemnat pe tineri să îşi păstreze credinţa. Comuniştii l-au desfiinţat pe Kung prezentându-l ca fiind creierul bandelor contra-revoluţionare.
“Fiţi tari”, i-a încurajat Kung pe membrii Legiunii Mariei. “Nu vă supuneţi comuniştilor. Nu cedaţi niciodată.” “Nu voi ceda niciodată”, a jurat Gu. Oficialii comunişti de la Biroul de Relaţii Religioase al guvernului au monitorizat permanent activităţile de natură religioasă şi au făcut selectiv arestări. Numele celor căutaţi apăreau afişate la secţiile de miliţie, şi dacă aveai ghinionul să fii identificat, erai luat pe sus. Aşa i s-a întâmplat odată lui Gu, cu mult timp înainte să fie seminarist. Fiind identificat, a fost dus la secţie, unde anchetatorii au început să îl hărţuiască, cerându-i să părăsească organizaţia. Gu stătea doar şi privea înainte. Drept urmare, şi-a petrecut noaptea în arest. Dimineaţa, rămânând ferm pe poziţii, miliţienii i-au luat amprentele şi i-au dat drumul.
Mai apoi, Gu a uitat de acest incident şi şi-a reluat cursul normal al vieţii. La 21 de ani s-a simţit chemat la preoţie şi a intrat în seminarul din Xujiahui, în 1953, anul expulzării din China a tuturor misionarilor străini. În următorii ani, comuniştii – care declaraseră religia inutilă şi dăunătoare – au arestat mulţi clerici catolici. Apoi a venit data fatidică de 8 septembrie 1955, acea dimineaţă tristă – era chiar sărbătoarea naşterii Maicii Domnului – când Gu a fost dus la secţia de miliţie din Xujiahui, apoi transferat dintr-un centru de detenţie în altul.
Într-o după-amiază, Gu stătea pe podea cu picioarele încrucişate sub el, cu spatele lipit de peretele celulei şi cu ochii închişi, când a auzit un gardian strigând un număr. Gu nu a răspuns. Apoi gardianul a strigat: “De acum nu mai aveţi nume!” Gu s-a ridicat, iar gardianul i-a răsucit imediat braţele la spate şi l-a condus într-o cameră întunecată: “Te vei ruga din nou?” I-a prins mâinile şi i le-a legat la spate. Metalul cătuşelor îi provoca durere. Când s-a întors în celulă, mâinile i-au rămas legate la spate timp de-o săptămână. “Mâncam ca un câine. Puneau mâncarea pe jos, iar eu mâncam ca un câine”, explică astăzi Gu şi se pune pe jos în biroul său, pentru a demonstra cum.

De ce ar trebui un proces
ca să închizi un om?
După câteva luni, oficialii l-au transferat pe Gu în închisoarea din Shanghai, districtul Tilanqiao, unde fiecare celulă era plină de oameni. Când un om se mişca într-o parte sau alta, şi ceilalţi se mişcau. Doar cei mai răi erau trimişi aici: violatorii, criminalii, hoţii… şi catolicii. Într-o zi a auzit un gardian strigându-i numărul. “Da!”, a răspuns Gu, întinzând mâinile printre gratii pentru a fi văzut. Gardianul i-a dat o bucată de hârtie: “Aceasta este sentinţa”. Fără proces. Fără judecător. Pur şi simplu cinci ani de închisoare. După câteva zile, Gu şi ceilalţi au fost treziţi la ora 3AM de o sirenă zgomotoasă. Au fost aliniaţi lângă nişte camioane pentru a fi duşi la staţia de tren din districtul Za Bei.
Gu s-a urcat, nu înainte de a vedea că aceste camioane pentru transportul vitelor formau o coloană lungă cât un tren. Nu ştia câţi erau în camion, pentru că era întuneric în interior. Nici nu ştia cât au călătorit. Poate patru sau cinci zile. Primeau doar pâine şi apă. Fără ferestre. Fără lumină. Doar nişte guri de aerisire. Îşi aminteşte însă că era frig. Şi îşi aminteşte coada la găleata de lemn folosită de bărbaţi pentru nevoile fiziologice. Cu atâţia oameni înăuntru, conţinutul găleţii s-a vărsat în curând pe jos, aşa că au renunţat să o mai folosească.
La un moment dat maşina s-a oprit şi Gu a auzit nişte voci afară. După ce s-au chinuit să deschidă uşile, prizonierii au fost orbiţi. De la întunericul în care au stat până atunci acum erau scoşi într-un peisaj acoperit de zăpadă. Au sărit din maşină şi s-au târât apoi până la noua casă, aflată la mile depărtare: fabrica de cărămidă Fularji, închisoare de muncă din provincia Heilongjiang, la o aruncătură de băţ de Siberia. Timp de şase luni, Gu a făcut cărămizi în această fabrică, păzit de membrii Armatei Populare de Eliberare. Apoi, la 15 august 1956, în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, lui Gu i s-a ordonat să ia trenul înapoi spre Shanghai. Ofiţeri cu haine curate şi nasturi strălucitori au venit în Heilongjiang după catolici, să îi ducă de unde veniseră, pentru proces. Sentinţa de cinci ani de închisoare fusese anulată, iar acum Gu avea ocazia unui proces. Până atunci însă avea să aştepte înapoi în Tilanqiao.
Într-o zi, Gu a primit un vizitator. “Sunt avocatul tău”, i-a spus acesta lui Gu. “Familia ta mi-a plătit 8 dolari. Te voi ajuta să ieşi din închisoare.” “Nu am cerut un avocat”, i-a răspuns Gu. “Nu doresc un avocat.” “Eşti sigur?” “Da, sunt sigur. Nu doresc un avocat”, a spus el. “Tot ce trebuie să fac pentru a ieşi din închisoare este să renunţ la convingerile mele religioase. Dar nu voi face aceasta niciodată.” În ziua procesului, Gu a fost dus la Tribunalul Poporului de rang secund, din districtul Xujiahui. “Am intrat cu cătuşe. Judecătorul era acolo. Mi-au luat cătuşele şi atunci eu mi-am făcut semnul crucii. Cu 300 de catolici în sală, printre care şi familia mea, am dorit să le arăt că sunt încă fidel Bisericii. Nu am renunţat niciodată la convingerile mele.”
După 20 de minute, judecătorul a declarat: “Caz închis”, apoi s-a ridicat şi a părăsit sala. Când s-a întors în camion, Gu a trecut pe lângă mama sa. “Ne vom vedea mai târziu. Voi veni înapoi acasă”, i-a spus el. Gu a fost trimis într-un lagăr de muncă unde, între 1956 şi 1957, munca sa a fost uscarea şosetelor proaspăt vopsite. Aici Gu a aflat că fusese condamnat la trei ani de muncă silnică.
Comunicarea între catolicii închişi era dificilă. Într-o zi, după-amiază, Gu se plimba cu un coleg seminarist, rugându-se rozariul. Rugăciunile erau interzise, iar rozariile fuseseră confiscate la sosire: dar catolicii improvizau rozarii din ce aveau la îndemână. Seminaristul i-a dat la un moment dat lui Gu o scrisoare. “Trebuie să îi fim fideli Papei”, scria acolo. “Trebuie să îi fim fideli lui Dumnezeu.” Gu, care dorea încă să devină preot, a pus scrisoarea în haina care o folosea pe post de pernă. Nu s-a mai gândit la ea până când într-o zi a auzit strigat numărul său. “Cine a scris scrisoarea?”, l-a întrebat gardianul fluturând-o în faţa sa. “Nu le-am dat numele niciodată”, îşi aminteşte Gu astăzi. “Nu mi-am trădat niciodată prietenii.”
După şase luni gardienii l-au anchetat din nou. “Ştim că a fost Paul.” Gu a răspuns: “Dacă ştiţi, nu trebuie să vă spun eu.” Datorită scrisorii, Gu a fost acuzat de încă ceva în primăvara anului 1957: de intenţia de organizare a unei mişcări contra-revoluţionare în închisoare. În iarna anului 1957 a aflat că a mai primit o condamnare de şapte ani, pe lângă cea existentă de trei ani. Gu nu îşi aminteşte dacă a fost vreun proces, dar îşi aminteşte că a fost dus în Xining, capitala provinciei Qinghai. La patru zile după sosire, cineva l-a acuzat pe nedrept de tentativă de evadare, aşa că gardienii l-au închis într-o cutie. Timp de nouă zile a stat într-o cutie cât căsuţa unui câine. Cutia avea o uşiţă ce se deschidea câteva secunde, cât să îi fie pusă mâncarea, apoi se închidea la fel de rapid. Pereţii erau atât de strânşi încât nu îşi putea întinde decât un braţ la un moment dat; tavanul era atât de jos că putea sta doar culcat. A trebuit să mănânce şi să doarmă în propriile sale excremente. “Întocmai ca un porc”, spune Gu.
Odată eliberat din cutia singurătăţii, Gu a lucrat 16 ore pe zi, spărgând pietre. În aceeaşi fabrică, la un alt morman de pietre, lucra pr. Zhong-Liang Iosif Fan, fostul rector al seminarului de unde el şi Gu fuseseră arestaţi în 1955. Din Qinghu, Gu a fost trimis la trei ferme penale: Wongshike, Xing Zhe şi Wayuxiangka. Aceste locuri erau cunoscute ca laogai – locuri de reeducare prin muncă. A muncit pe câmpiile virgine ale platoului provinciei Qinghai, la peste trei mii de metri înălţime. Doar iarbă cât vedeai cu ochii.

Fotografie a pr. Gu
din timpul detenţiei.
Mâncarea era oribilă. Era perioada marii foamete, cunoscută ca cei “trei ani de dezastre naturale” (1960-1962), în timpul căreia 20 de milioane de chinezi au murit de foame. Cauza principală a fost planul cincinal al Chinei comuniste, în care accentul s-a pus pe producţia de oţel. Mulţi ţărani au fost luaţi de pe terenurile agricole şi puşi în fabrici. Această acţiune prost gândită s-a simţit în foametea ce a urmat. Pe când era la ferma Xing Zhe din Qinghai, trupul lui Gu a început să cedeze. La 1,8 metri înălţime un adult cântăreşte în jur de 63 de kilograme. “În timpul marii foamete aveam cam 37 de kilograme. M-am dus la doctor, deoarece nu îmi puteam ridica piciorul de jos. A vrut să îmi dea o injecţie dar a renunţat: eram un schelet.”
În 1960, la cinci ani după ce fusese închis, Gu a fost mutat în ferma penală Wayuxiangka din provincia Qinghai. Aici lucra pământul, planta seminţe, uda culturile, tăia buruienile – aproximativ 13 ore pe zi. În 1965, după ce şi-a încheiat cei 10 ani de închisoare, el a devenit “post-prizonier”. “Guvernul îţi spune că sentinţa a fost ispăşită. Nu mai eşti prizonier, ci devii angajat deţinut şi primeşti puţini bani. Acelaşi loc, aceeaşi muncă, dar fără gardieni. Un prizonier are o sentinţă limitată ca timp – nu şi post-prizonierul. Aceasta era politica pentru toţi prizonierii atunci. Nu mai eşti prizonier, dar tot trebuie să dai dovadă de ascultare. Aşa era politica. Nici o raţiune în ea”, explică Gu.
Un “beneficiu” al stării de post-prizonier era ocazia de a merge acasă o dată la patru ani. Într-una din vizitele făcute acasă, Gu a aflat despre Biserica Catolică clandestină. Fiind imposibil să distrugă catolicismul din interior, comuniştii au încercat să îl extermine din exterior, înfiinţând o Biserică controlată de guvern şi independentă de Sfântul Scaun. Încă din 1949, Republica Populară Chineză înfiinţase mişcarea de trei ori auto-reformatoare (adică auto-guvernantă, auto-sprijinită şi auto-propagatoare). Această mişcare a fost înlocuită de şi integrată în Asociaţia Patriotică Catolică Chineză, înfiinţată oficial la 15 iulie 1957. A fi patriot în China înseamnă a fi revoluţionar, adică anti-imperialist şi anti-papal. Drept urmare, catolicii erau etichetaţi ca fiind contra-revoluţionari nepatriotici.
Majoritatea bisericilor catolice din Republica Populară Chineză au fost distruse în timpul marii revoluţii culturale proletare, începută în 1966, când comitetul central a instituit un proces de epurare a intelectualilor şi “imperialiştilor”. Acest proces a condus la inspecţii surpriză, la raiduri nocturne, la execuţii publice. Timp de zece ani, până la moartea lui Mao în 1976, epurarea a continuat. În timpul acestei domnii chineze a terorii, templele şi bisericile au fost arse, iar operele de artă şi scrierile vechi au fost distruse. După moartea lui Mao, Xiaoping Deng – unul dintre liderii comunişti chinezi – a deschis naţiunea către lume. Pentru bani, spune Gu, în special pentru banii americani. Conducerea lagărului de muncă a instituit clase de limbă engleză pentru gardieni, pentru familiile lor, şi pentru familiile formate de deţinuţi. Era însă o problemă. Nimeni nu vorbea engleza decât Gu. Astfel, prizonierul Gu a devenit şi profesorul Gu, câştigând 90 de dolari pe lună.
Într-una din vizitele pe care le făcea pe la casele unde preda, Gu s-a oprit la casa pr. Hong-Sheng Vincenţiu Chu, pentru a-l saluta. Când era acolo a sunat clopoţelul de la uşă. “Te-a văzut cineva?”, l-a întrebat pr. Chu pe bărbatul care a intrat. Era pr. Sergio Ticozzi de la Institutul Pontifical pentru Misiunile Străine. Pr. Chu se temea să nu fi fost urmărit. “Nu”, a răspuns pr. Ticozzi. “Acesta este studentul meu”, i l-a prezentat pr. Chu pe Gu. “Îşi păstrează încă vocaţia.” “Vino atunci la Hong Kong”, i-a spus pr. Ticozzi lui Gu. “Avem un seminar acolo.” “Sunt încă închis în lagărul de muncă. Nu pot merge la Hong Kong.”
Ticozzi şi-a scris adresa pe un bileţel şi i l-a dat lui Gu. Mai târziu, când a fost singur, Gu şi-a luat haina, a desfăcut tivul ei şi a ascuns acolo bileţelul. Nu mai vroia să rişte acum ce a păţit cu scrisoarea colegului său seminarist. Iar de această adresă avea nevoie, spera el. Şi aşa a fost, căci în primăvara anului 1984 i-a surâs soarta. Gu se întorcea în lagăr după ce predase engleza, aşa că era îmbrăcat în haine de profesor, nu de prizonier. La poarta lagărului a văzut un camion nou. S-a apropiat încrezător, asigurându-se că din buzunar i se vede pachetul de ţigări, cele mai bune din China. “Mă puteţi duce până în localitatea următoare?”, l-a întrebat Gu pe şofer. “Da”, a răspuns acesta fără vreo suspiciune.
Gu şi-a luat “averea”: o valiză din piele tăbăcită şi o haină de iarnă. “Atât câştigasem în 19 ani de muncă silnică”, spune el. Cu aceste bunuri a părăsit locul detenţiei, în care a stat zi de zi cu speranţa că într-o zi va evada: acum ocazia sosise. A mers în oraşul Gung He, din provincia Qinghai, unde a început să predea engleza într-o şcoală. Ziua preda, noaptea învăţa teologie, în special după două cărţi pe care le primise de la Episcopul Fan. În februarie 1988, Gu l-a vizitat pe Episcop, care locuia într-o cămăruţă a unei nepoate de-a sa, dintr-o suburbie din Shanghai. “Vreau să fiu hirotonit”, i-a spus Gu. “Dacă este voia Domnului, se va face”, l-a asigurat Fan. Câteva zile mai târziu, la 22 februarie, Fan l-a hirotonit întru preoţie pe Guang-Zhong Gu. “Am fost atât de fericit. M-am întors cu bicicleta acasă şi mă gândeam că nu aparţin lumii acesteia.”
Cu trei ani înainte, fratele său, Le-Tian Iosif Gu, se mutase în SUA şi şi-a încurajat fratele să îi urmeze. La un moment dat, Gu s-a hotărât să meargă la consulatul american din Shanghai, unde a întâlnit un tânăr responsabil cu imigrarea. Părea ocazia oportună să părăsească China, iar Gu nu vroia să rateze şansa. “Vă rog”, a cerut el. “Am fost în seminar şi m-au arestat în 1955, împreună cu Episcopul Kung. Am fost apoi închis în închisoare timp de 10 ani şi în lagăre de muncă timp de 19 ani.” Tânărul a părăsit camera şi s-a întors câteva minute mai târziu cu verdictul: Gu putea părăsi China. Copleşit de bucurie, Gu a început să plângă. În curând va pleca în America.
* * *
Cum se apropia după-amiaza şi eu trebuia să mă întorc la Los Angeles, l-am întrebat pe pr. Gu dacă nu e ora celebrării Liturghiei. M-a condus în capela din laterala mariană a bisericii. M-am aşezat în primul rând, în timp ce el s-a dus pentru a-şi îmbrăca ornatele cu alb şi verde. După câteva momente era la altar. “Ofer această Liturghie în special pentru Biserica persecutată din China”, a spus el. “Tată, în providenţa Ta misterioasă, Biserica Ta trebuie să împărtăşească suferinţele Fiului Tău Cristos. Dă duhul răbdării şi al iubirii celor care sunt persecutaţi pentru credinţa lor în Tine, pentru ca să fie mărturisitori mereu fideli ai promisiunii Tale despre viaţa eternă.”
Pentru aceasta el şi-a dat 29 de ani de viaţă. Pentru aceasta pr. Guang-Zhong Gu nu şi-a negat niciodată convingerile religioase.